Singurătate (Poem #4)

De ce te chinui, de ce mai speri?
Cât de mult tot să mai ceri?
Câte nopți să tot mai plângi?
Sufletul tot să-l mai frângi?
Lacrimi să tot curgă, mintea să tot fugă
Câte-o lacrimă, câte-o rugă

Ce rost mai are?
Când, draga mea,
Lumea asta , este mare
Când ai putea face atât de multe
Toată lumea să te-asculte
Tu rămâi aici, așteptând
Plângând, rugând, sperând
Ceva ce, poate, nu se va întâmpla
Doar la viață a contempla
Pentru că nimic nu mai este ce a fost
Dar totul este, și va fi  fără rost


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Țara lu pește #7: Reguli de etichetă din Tren

Tristitia (Poem 6)

Gâtind cu Alex #3 - Brioșe cu vanilie și banane